vrajitoarea sonia

stranii erau vesmintele soniei, cu rochia in valuri, verde ca o pestera si cingatoarea lata si rosie ca soarele-apune, pelerina carunta a gri inchis si ochii ei ca doi taciuni arzand totul in jur.
avea conduri sticlosi, rosii-grena , ca sangele care se leaga cu pamantu',
plete rasucite si rastalmacite, negre ca o noapte cu vraji,
manusi , fine, moi si pastrand miros de fiinta (nimeni nu a putut sa le spuie culoarea).
asa era sonia. spaima femeilor si boala barbatilor.
se spunea ca locuieste in sufletele oamenilor si se hraneste cu mintile lor. de asta, cand vedeai cate un flacau mergand agale si cu privirea pierduta spre marginea satului, grabeai repede pasu' si ti zicea: i-a luat sonia mintile.
era stiut, in fiecare primavara si-n fiecare toamna, cel mai voinic si vrednic flacau era al soniei. degeaba plangeau ibovnicele, degeaba il descantau popii, flacaul era al ei.
ii lua sonia mintile. nimeni nu stie ce facea cu ele, de asta s-au gandit ca se hraneste cu ele, ca vitele care se adapa la jgheabul din vale de 2 ori pe zi, asa si sonia , isi satura foamea de doua ori pe an.